Aşa cum am arătat în alte locuri, materia nevie (neînsufleţită) este hipercomplexă, ceea ce exclude categoric nihilismul şi deci acceptarea existenţei Naturii fără Prezenţa Nous-ului Absolut (vezi definiţia Wikipedia). Numai un retardat poate gândi cu propria minte că ordinea funcţională hipercomplexă este rezultatul nongândirii, în condiţiile acceptării totale a gândirii superioare ca fiind cauza ordinii funcţionale simple (artificiale). Fireşte că starea bioorganică este superioară stării anorganice – care este la discreţia gândirii superioare, respectiv a HiperGândirii. Organizarea bioorganică vizează conştientul, voinţa proprie, personalitatea. Cauza existenţei treptei superioare bioorganice o constituie creşterea complexităţii de organizare a materiei, astfel încât corpurile vii, spre deosebire de corpurile dinamice anorganice, au voinţa imanentă de decizie asupra mişcării proprii.
Dacă vrem să facem o comparaţie între starea vie şi nevie a materiei universale, putem constata că întreg Universul este inferior ca organizare creierului uman, iar o galaxie este inferioară organizării celulei organice!! Dacă privim o schemă din cele mai complexe create de om, constatăm că, oricât de complexă ar fi, creaţia respectivă nu capătă sub nici o formă voinţă liberă, conştientă, ci corespunde doar nivelului de complexitate înglobat de creatorul schemei. Deci este lesne de înţeles că pentru a se ajunge la starea vie, conştientă, gradul de complexitate al fiinţei vii trebuie să fie atât de mare, încât „schema” sa funcţională să asigure o asemenea calitate. Pentru a evidenţia existenţa unui asemenea grad de complexitate este deajuns să facem câteva referiri, comparând naturalul (creaţia Nous-ului Absolut) cu artificialul (creaţia nous-ului uman). Astfel, 1 cm2 din reţeaua cortexului uman conţine circuite (fibre de conexiuni) având lungimea totală de câteva sute de kilometri (!), ceea ar fi total imposibil de realizat pe cale artificială, adică de mâna omului. Numărul de conexiuni la nivelul creierului este de ordinul a 1015, ceea ce reprezintă o cifră de necomparat cu posibilităţile creaţiei umane! O moleculă de aminoacid natural este levogiră, adică roteşte planul luminii polarizate spre stânga, dar aceeaşi moleculă produsă artificial este racemică (adică inactivă optic)! Şi desigur, exemplele de acest gen sunt la tot pasul, fiind de prisos enumerarea lor.
Aşa cum ştim, în pofida faptului că ţările avansate (marea lor majoritate) sunt arondate de bună voie la creştinism, învăţământul de bază al acestora îl reprezintă evoluţionismul, a cărui esenţă o constituie nihilismul: tot ceea ce este natural, hipercomplex este rezultatul nongândirii (hazardului), iar tot ce este artificial, complex este rezulatul gândirii (umane)!! Constituţia – legea fundamentală a fiecărei ţări „creştine” consfinţeşte această stare de fapt, astfel încât dacă un elev sau student îmbrăţişează adevărul obiectiv şi nu evoluţionismul nihilist, riscă să devină persoană non-grata în sistemul de învăţământ al ţării din care face parte! Şi tot aceeaşi constituţie consfinţeşte libertatea de cult, inclusiv existenţa învăţământului de profil şi propovăduirea conţinutului acestuia. Astfel, omul, cetăţean al ţării creştine, trebuie să accepte starea sa de ambiguitate: conform învăţământului religios, natura reprezintă geneza Dumnezeului, iar conform învăţământul „ştiinţific”, natura reprezintă geneza hazardului!!
Fireşte că logica elementară respinge din start starea de ambiguitate: ori este, ori nu este Dumnezeu creatorul Naturii! Cert rămâne următorul aspect: Omul care doreşte să îmbrăţişeze logica, ajunge la Adevăr, dar cel care îmbrăţişează lenevia mentală, credulitatea, nu ajunge la adevăr, ci la acceptarea fără discernământ a teoriilor absurde, elaborate de alţii. În acest precept, complexitatea creierului nu are cum să fie efectul nongândirii, pentru că în acest caz ar trebui să admitem ori superioritatea creierului electronic (ca fiind rezultatul gândirii superioare) şi inferioritatea creierului uman (ca fiind rezultatul nongândirii), ori inferioritatea gândirii superioare (care poate crea doar o ordine funcţională simplă, ca cea a creierului electronic) şi superioritatea absolută a nongândirii (care „a putut” da naştere unei ordini funcţionale hipercomplexe, ca cea a creierului uman !!). De necombătut este un lucru şi anume că hipercomplexitatea creierului uman este evidentă şi, ineluctabil, rezultatul unui Nous superior, adevăr obiectiv, respins numai de către arieraţi... Accepţiunea mea (logică) este că pot fi rezultatul superiorului, dar că aş fi rezultatul a ceea ce este inferior mie, înseamnă ori a accepta că inferiorul este mai presus decât superiorul, ori că eu sunt inferior animalului primat, ceea ce, desigur, este absurd...
Încercarea voită de identificare a existenţei biologice cu VIAŢA, ca umare a despărţirii omului de Creatorul Absolut, constituie preocuparea actuală a oamenilor care deţin autoritatea în ştiinţă şi în învăţământ. Privind cu atenţie cele două cuvinte quasisinonime pentru viaţă: zoè (ζωή) şi respectiv, bios (βιος), putem constata că, în timp ce zoè reprezintă viaţa în sine, adică viaţa propriuzisă, bios reprezintă viaţa pentru sine, adică o durată de viaţă strict legată de durata proceselor biochimice ale corpului biologic, corp exclusiv caracteristic reproducerii. Şi cum, logic, din orice proces de reproducere nu poate lipsi originalul, şi reproducerea biologică are la bază un original ! Şi, acest original (cu excepţia vietăţilor inferioare) este bazat, în esenţă, pe digenesis, care înseamnă (totuşi!) reproducere cu participarea a două sexe, ceea ce reprezintă: bios, adică viaţă naturală, efemeră, implantată în trupul propriu.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost dornici să afle mistèrul vieţii şi cum a apărut ea pe Pământ. Astfel, în decursul vremurilor au fost elaborate diverse modele de „gândire” umană, privitoare la apariţia vieţii terestre, cunoscute, în general, sub denumirea de mituri. Unul din acestea îl constituie mitul babilonian, care susţine următoarea concepţie a genezei vieţii: „Zeul Apsu şi zeiţa Tiamat i-au făcut pe ceilalţi zei. Mai târziu, Apsu s-a supărat pe ceilalţi zei şi a căutat să-i ucidă, dar a fost el ucis de către zeul Ea. Tiamat a căutat să se răzbune pe zeul Ea, dar a fost ucisă de către zeul Marduk, fiul lui Ea; Marduk a despicat-o în două şi dintr-o jumătate a făcut Cerul, iar din cealaltă jumătate a făcut Pământul, după care Ea împreună cu Marduk au făcut omenirea din sângele zeului Kingu” ...
Au urmat apoi multe alte mituri: mitul grec, mitul roman, mitul „supei prebiotice”, mitul „supei universului timpuriu” etc. Şi dacă miturile antice le putem pune pe seama ignoranţei, teoriile „supei” sunt chiar ale ultimelor secole, începând cu al XIX-lea şi nu le putem pune decât pe seama prostiei şi a nebuniei. Vom prezenta în mod critic doar mitul supei prebiotice, care stă la baza celei mai „grandioase” aberaţii ştiinţifice din lume – evoluţia biochimică, al cărei mentor a fost Stanley Miller.
Când Francis Crick şi James Watson au elaborat, în 1953, modelul de elice dublă al acidului dezoxiribonucleic (ADN), puţini adepţi ai „evoluţionismului” au fost şocaţi de contradicţia acestei descoperiri cu modelul Miller. Abia ulterior, după ce s-a constatat că, potrivit modelului elice al ADN-ului, informaţia ereditară este transmisă de la o generaţie la alta prin intermediul unui cod simplu, care rezidă din secvenţa specifică a anumitor constituenţi ai moleculei de ADN, apologeţii evoluţionismului au resimţit şocul şi, totodată, începutul căderii celei mai stupide teorii ştiinţifice, în ciuda opoziţiei vehemente a lui Ernst Mayr, epigonul cel mai fidel al lui Darwin.
Iată ce afirmă oamenii de ştiinţă „evoluţionişti”: Evoluţia are două faze: evoluţia biochimică – faza prebiotică (abiogeneza), în care au luat naştere cele dintâi făpturi vii, prin variaţia forţelor naturii, care au acţionat asupra materiei în perioade lungi de timp (peste 1 miliard de ani) şi evoluţia biologică – faza producerii speciilor, de la cele inferioare la cele superioare.
Ne vom referi aici doar la „evoluţia” biochimică. La începutul anilor 1950, Stanley Miller a identificat în aparatul său cu descărcări electrice câţiva aminoacizi care pot forma proteine. În 1974, el a publicat lista cu cei 35 aminoacizi obţinuţi în urma descărcărilor electrice într-un amestec de CH4, NH3, H2O şi H2. Din aminoacizii necesari vieţii, toţi levogiri, el a obţinut doar 9 racemici (optic inactivi!): glicina – C2H5NO2: H2N-CH2-COOH; alanina – C3H7NO2: CH3-CH(NH2)-COOH; serina – C3H7NO3: HO-CH2-CH(NH2)-COOH; acidul aspartic – C4H7NO4: HOOC-CH2-CH(NH2)-COOH; prolina – (C5H9NO2); valina – C5H11NO2: (CH3)2CH-CH(NH2)-COOH; leucina – C6H13NO2; treonina – C4H9NO3; acidul glutamic – C5H9NO4. Alături de aceştia au mai rezultat 26 aminoacizi, ce nu se regăsesc în proteine ! Dar Miller nu se lasă şi continuă să producă structuri microscopice organice, despre care afirmă că ar fi similare cu precursorii istorici ai primelor celule vii (sic!).
Desigur, prezenţa celor 26 aminoacizi „indezirabili”, ca şi absenţa celorlalţi aminoacizi (levogiri) ai vieţii, care nu au putut fi realizaţi de „savantul” Miller, fac imposibilă formarea proteinelor vieţii, dar acesta insistă şi, o nouă teorie – reacţia mixtă interferentă – îşi face apariţia pe tărâmul ştiinţei absurde.
Ceea ce relevează în mod deosebit insistenţa în absurd, este acceptarea discrepanţei totale între cele mai „complexe” celule Miller şi cele mai simple celule naturale ! Orice om familiar cu bioplasma, îşi poate da seama că între structura acesteia şi protocelulele Miller nu este nici o legătură ! Mai ales că, natural, aminoacizii vieţii sunt levogiri şi, zaharurile din acizii nucleici, dextrogiri, iar sintetic, totul este racemic! Ce e şi mai elocvent în falsitatea teoriei constă în faptul că protocelulele Miller nu ne dau absolut nici un indiciu cu privire la originea informaţiei genetice, fără de care nu există viaţă ! Componenţa chimică este necesară, dar nu şi suficientă pentru a exista viaţa, chiar şi în structură biologică...
În ultimele decenii s-a elaborat un scenariu alternativ în vederea demonstraţiei evoluţiei biochimice şi a sintezei vieţii, una din schemele alternative constând într-un pământ primitiv cu atmosferă oxidantă. În sprijinul acestei teorii se aduc diverse dovezi că în atmosfera Terrei au fost cantităţi însemnate de oxigen. Dar ipoteza formării structurii bioorganice în atmosferă oxidantă, este respinsă de cele mai elementare noţiuni de chimie ! Chiar şi în atmosferă reducătoare, sau slab oxidantă, procesele distructive predomină asupra celor de sinteză ! Pentru exemplificare, prezentăm în continuare, fenomenele naturale care contrazic, în mod obiectiv, evoluţia biochimică.
1) – distrugerea de către radiaţia ultravioletă.
Formaldehida produsă din metanul atmosferic ar fi fost degradată rapid, prin fotoliză, la CO şi H2. Oxidul ar fi fost convertit rapid şi ireversibil la HCOO¯ (formiat), într-un ocean alcalin. Fotoliza amoniacului, pentru a forma azot şi hidrogen, ar fi avut loc, de asemenea, foarte rapid, reducându-i concentraţia la o valoare nesemnificativă pentru sinteza biochimică. Hidrogenul sulfurat – H2S ar fi fost şi el fotolizat, la sulf şi hidrogen molecular, în cel mult 10.000 de ani. Concentraţia de H2S ar fi fost redusă şi mai mult, prin formarea sulfurilor metalice. Chiar şi fotoliza apei ar fi putut produce 1 % din oxigen, în atmosfera primitivă a Pământului.
2) – distrugerea de către radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă, λ > 3000 Å
3) – distrugerea termică
4) – hidroliza HCN (acidul cianhidric) şi RCN (esterii acidului cianhidric)
5) – sinteza polipeptidelor neproteice.
Prin producerea (la întâmplare) a diverşilor aminoacizi „indezirabili” se obţin alte polipeptide, decât cele vitale, respectiv: racemici şi β, γ, ε – aminoacizi. Or, se ştie că numai acizii L (levo), care rotesc spre stânga planul luminii polarizate, sunt imperioşi vieţii
6) – hidroliza aminoacizilor şi a polipeptidelor
7) – precipitarea acizilor graşi şi a fosfaţilor cu săruri de calciu şi magneziu.
În aceste condiţii ineluctabile, evoluţioniştii au fost nevoiţi să coboare concentraţia organică din oceane sub limita în care mai poate avea loc sinteza biochimică, inventând o nouă posibilitate: bazinele de concentrare, care, analizate cu minim de atenţie, au aceeaşi „soartă” ca şi oceanele producătoare de supă prebiotică.
În concluzie, atât supa oceanică, cât şi supa bazinelor de concentrare, nu constituie decât un mit, care, ca atâtea altele, este o fantezie SF, având drept motivaţie lenevia mentală, ca urmare a lipsei de logică, ce poate curge în mod natural numai din Logos!
Nu există nici o dovadă geologică care să indice existenţa vreunei „supe” organice, indiferent unde. Dificultatea majoră nu a fost lipsa unor mijloace suficiente de mobilizare a energiei în vederea canalizării pentru sarcina specifică de a construi biopolimeri, ci lipsa mijloacelor de a genera succesiunea adecvată de aminoacizi, care să formeze o polipeptidă cu funcţii biologice, ca să dăm doar un exemplu. Această problemă se estimează numai prin lucrul necesar învingerii entropiei de configuraţie. Curgerea energiei printr-un sistem poate efectua lucrul chimic şi poate produce o distribuţie a energiei în sistem, improbabilă în alte condiţii. Entropia termică este independentă, din punct de vedere fizic, de conţinutul de informaţie al sistemelor vii, pe care le-am analizat, şi se numeşte entropie de configuraţie.
Dr. Hubert Yockey a observat că entropia termodinamică negativă (termică) nu are nici o legătură cu informaţia şi oricâtă energie ar curge prin sistem şi oricâtă energie negativă ar fi generată, aceasta nu ar produce nici măcar o infimă cantitate de informaţie ! Nu există nici o bază teoretică sau experimentală că un sistem deschis ar constitui o explicaţie suficientă pentru complexitatea vieţii. Nu este nici o indicaţie în experienţa umană că ar fi existat mijloace mecanice de furnizare a lucrului necesar pentru învingerea entropiei de configuraţie. Enzimele şi inteligenţa umană fac, însă, aceasta în mod curent. Entropia de configuraţie se manifestă, în primul rând, prin sortarea compoziţiei chimice adecvate, dintr-un amestec prin lucrul de selectare, iar în al doilea rând, prin aranjarea acestor monomeri selectaţi, în succesiunea adecvată pentru a forma un polimer cu funcţie biologică, prin lucrul de codificare.
Condiţiile de pe „pământul primitiv” nu puteau oferi nici un mijloc intrinsec de furnizare a acestor componente imperioase ale lucrului entropic configuraţional, pentru a forma moleculele vieţii. Problema centrală a formării moleculelor de tipul ADN-ului şi al proteinelor, ca să nu mai vorbim de structurile celulare complexe, este nesatisfacerea acestei condiţii cu privire la lucrul necesar pentru a învinge entropia de configuraţie. Aşa numitele protocelule, produse în laborator într-o încercare de a crea o punte între viaţă şi neviaţă, sunt nişte structuri simpliste, având o asemănare grosieră cu adevăratele celule, dar neavând nici unul din mecanismele interne ale acestora, precum enzimele şi ADN-ul, sau membranele celulare alcătuite din fosfolipide.
Orice asemănare cu procesele celulare adevărate este extrem de superficială. Culmea este că infimul care, totuşi, se regăseşte în aceste protocelule, nu dovedeşte altceva decât prezenţa gândirii superioare (a cercetătorului) şi nicidecum întâmplarea nedirijată (hazardul)! Gândirea superioară este o condiţie necesară, dar nici pe departe suficientă. Computerele au inteligenţă destulă, dar neprogramate de către o gândire superioară, sunt egale cu zero sau negative ! Realitatea incontestabilă este că, în timp ce concepţia evoluţionistă are la bază ultrasimplitatea, concepţia creaţionistă are la bază hipercomplexitatea şi, depărtarea dintre cele două concepţii este egală cu distanţa de la ultrasimplitate la hipercomplexitate!!...
În pofida faptului că ştiinţa prezentului susţine că primele elemente chimice din Univers ar fi fost hidrogenul şi heliul, din care ar fi luat naştere toată materia, modelarea numerică a naturii ne spune că altul a fost începutul. Hidrogenul este numărul unu în natură (şi în Tabelul lui Mendeleev), iar heliul, numărul doi. Modelarea numerică ne spune, însă, că cifrele care stau la baza formării complexului materiei sunt 0 şi 1 !
Înainte de început (origine) exista o singură stare, care, din punct de vedere matematic, este abstractă, iar din punct de vedere fizic, potenţială. Deci ea nu curgea spre ceva cinetic şi nu era exprimată concret din punct de vedere numeric. Era acel „zero” material din care se naşte realitatea concretă, existenţa. Dincolo de origine (materială) era Universul simetric, bosonic, fără dimensiuni vectoriale, adică fără spaţiu şi fără timp. Trebuia să apară şi unu, concret şi pozitiv şi, acesta a fost hidrogenul, dar NU un hidrogen inert din punct de vedere nuclear, ci hidrogenul radioactiv ! Acesta este primul element din natură şi unii cercetători l-au descoperit prin a-l sintetiza în laborator. El nu există liber în Univers, decât în cantităţi extrem de reduse, pentru că viteza sa de conversie este de peste 10-23 secunde şi poartă numele de tritium, hidrogen radioactiv, sau hidrogen supergreu. Reacţiile nucleare ale acestuia oferă cheia întregii materii:
+13T → ++12D + 01n
+12D + +12D → +24He
01n + W → +11p + W-
W- → -10e + v͞
(+11p) + (-10e) → ------ H..........celelalte elemente
(T, tritium; D, deuterium; n, neutron; W, boson vector intermediar; e, electron; v͞ , antineutrino).
A urmat apoi un întreg şir de reacţii nucleare, care au generat aştrii fierbinţi şi întreaga structură materială a Universului. Elementele preponderente au rămas hidrogenul, care înconjoară majoritatea aştrilor reci, şi heliul, ca plasmă, în proporţie ≈ 99 %, şi ca gaz, de ≈ 1 %.
Elementele neradioactive nu dau naştere la alte elemente chimice, ci doar la combinaţii chimice; numai elementele radioactive nasc noi elemente, până ce „se epuizează” şi ele. În condiţiile cunoaşterii acestor adevăruri expuse până aici, putem aborda acum şi apariţia stării biologice pe planeta noastră.
În natură nu este o stare mai vulnerabilă decât cea bioorganică, pentru că entropia acestei stări este aproape maximă, tocmai datorită gradului foarte ridicat de incompatibilitate între hipercomplexitatea făpturii umane şi vulnerabilitatea trupului biouman. Fireşte că motivul hipercomplexităţii naturii – vii şi nevii, ca fiind hazardul, nu poate fi admis decât prin simple convenţionalisme, sprijinite pe credulitatea auditoriului indiferent, infatuat şi ignorant. Contrar acestei stări de lucruri, noi vom prezenta geneza conformă cu logica, cu ştiinţa adevărată şi cu cunoaşterea oferită de Cel Care a creat Natura.
Aşa cum ştim, unul din fragmentele solare, rupte din Astrul fierbinte, a fost şi Globul terestru, care, prin răcire, a dus la formarea planetei Pământ, proces urmat apoi, în urma reacţiilor nucleare, de formare a hidrogenului, ce a constituit în majoritate atmosfera terestră, şi de formare a principalelor elemente ale scoarţei terestre: siliciul şi carbonul. La apropierea unui nor (dirijat) de oxigen şi azot de atmosfera terestră, aceasta a început să se oxideze (să ardă), degajându-se o cantitate imensă de căldură, ca efect al entalpiei de reacţie, ceea ce a dus, în principal, la formarea de apă, dioxid de siliciu şi dioxid de carbon.
H2 + ½ O2 → H2O
C + O2 → CO2 ΔH0 = -393,51 kJ/mol
CO2 + 2H2 → CH4 + O2 ΔH0 = -74,90 kJ/mol
C + 2H2O → CH4 + O2
CH4 + 2O2 → CO2 + 2H2O
Si + O2 → SiO2
Si + 2 H2O → SiO2 + 2H2
H2 + ½ O2 → H2O
În urma acestor reacţii a rezultat o atmosferă uşor oxigenată, cu temperaturi de sute de grade şi presiuni de peste o sută de bari. Referitor la acest „moment” cosmic, Cartea Adevărului ne relatează: În „ziua” cînd Creatorul a făcut Pământul şi cerurile, pe Pământ nu era... nici o formă de viaţă, ci un abur se ridica de la Pământ şi uda suprafaţa acestuia... (Geneza 2.4-6). La sfârşitul acestei zile (ére, n.a), o primă etapă de răcire atmosferică a adus planeta la mai puţin de 7 bari şi la o temperatură de sub 160 0C. A urmat prima zi (éră) pe Pământ şi a doua ZI universală (prima ZI universală, fiind creaţia Universului material – Geneza 1.1). Pământul era gol şi fără formă şi, întuneric era peste faţa adâncului şi, Duhul Dumnezeului Suprem se mişca (dinamete) peste întinderea apelor.
În ebraică, cuvântul din text, tradus zi, înseamnă perioadă de timp. Cuvântul gol semnifică absenţa oricărei forme de viaţă, iar expresia: fără formă, semnifică lipsa formelor de relief, ce urmau să apară... Şi, Dumnezeul a zis: „să fie lumină” şi a fost lumină... (Geneza 1.2-3).
Iată că în prima éră terestră (a doua ZI universală) s-a produs a doua răcire a Terrei, când atmosfera superdensă de abur a continuat să condenseze şi astfel lumina difuză şi-a făcut apariţia pe întinderea apelor nemărginite, temperatura scăzând sub 100 0C.
Cine nu ştie astăzi că într-o éră lungă a Pământului s-au produs principalele mişcări epirogenetice şi orogenetice şi că, în acest mod, s-au format mările şi oceanele, continentele şi insulele şi că algele au existat în cantităţi uriaşe, iar vegetaţia luxuriantă a luat naştere datorită condiţiilor optime de dezvoltare: căldură, umiditate, lumină, dioxid de carbon, radioactivitate ?
A urmat iarăşi o ZI lungă, a 5-a universală, şi a 4-a éră terestră, în care cerul devine senin (Geneza 1.14). Pe măsura consumării CO2, datorită condiţiilor „catalizatoare” existente şi a eliberării oxigenului din dioxidul de carbon, precum şi a reducerii considerabile a nivelului radioactiv terestru, atmosfera şi condiţiile de mediu au devenit, în majoritate, ca cele de astăzi, pe cer, aştrii de zi şi de noapte devenind vizibili: soarele şi respectiv, luna şi stelele. Tot în această éră, odată cu desăvârşirea oro şi epirogenezei, algele îngropate au format principalele zăcăminte de petrol, iar arborii îngropaţi, principalele zăcăminte carbonifere.
În următoarea ZI, a 6-a universală, a 5-a éră pe Pământ, Dumnezeul crează regnul animal – acvatic şi aerian (Geneza 1.20-22), iar în ultima universală – a 7-a (a şasea éră terestră), Dumnezeul Suprem crează reptilele, mamiferele şi, la sfârşit, omul (Geneza 1.24-28).
Chiar dacă noncreaţioniştii susţin, în „ordinea evoluţionistă”, că reptilele au apărut înaintea păsărilor, noi nu dăm credit acestora, deoarece tot ce s-a descoperit în cadrul ştiinţelor naturii şi a fost conform cu Biblia, a rămas în picioare, dar tot ce s-a afirmat în cadrul acestor ştiinţe şi nu a fost conform cu Biblia, s-a prăbuşit, mai devreme sau mai târziu...
Aşadar, Dumnezeul Absolut (Suprem) a creat cerurile, pământul şi toată „oştirea” lor, pe care le-a sfârşit în ZIUA a 7-a, după care „S-a odihnit” de toată lucrarea făcută (Geneza 2.1, 2). Odihna Dumnezeului, cunoscută în mod curent sub denumirea de Sabatul lui Dumnezeu, semnifică încetarea creaţiei Sale odată cu ZIUA a 8-a, a infinitului, în care, pe baza „impulsului iniţial”, reprezentând ORIGINALUL – model de reproducere, sensul ireversibil al vieţii şi al existenţei în general este de la 0 la ∞, cu tot ce este introdus în programul Computerului Divin – reprezentând toată desfăşurarea ulterioară!
Este de neînţeles elucubraţia omului în general, care se prevalează cu atâta înverşunare de absurd, când e atât de simplu să laşi gândirea liberă să accepte logica, raţiunea, care te conduce, implicit, la concepţia că există şi gândire superioară ţie şi că trebuie să fie şi o Gândire PRIMARĂ şi SUPREMĂ ! Cât de simplă este înţelegerea adevărului, acceptând Cauza Gândirii – Nousul şi Cauza raţiunii – Logosul, despre care ni se spune de două mii de ani că El era la origine şi că nimic din ce a fost creat nu s-a înfăptuit în afara Lui (Ioan 1.1, 3, 4).
Dacă oamenii de „ştiinţă” ar fi acceptat Nous-ul şi Logos-ul, nu ar mai fi fost puşi în situaţia penibilă de a inventa tot felul de inepţii spre a susţine falsuri grosolane, de care râd şi copiii. Astfel, după eşuarea lamentabilă a mitului „supei oceanice”, au fost nevoiţi să inventeze mitul „supei bazinelor de concentrare”, invocând, astfel, existenţa grotelor de pe suprafaţa planetei ! Nu este de mirare că misologii nu s-au gândit mai întâi la cauza imperioasă: apa, pentru că grote şi hidrogen sunt şi pe alţi aştri. Încercările unor savanţi de a înlocui apa, ca mediu biologic, cu alte substanţe, cum ar fi amoniacul, vin să mai adauge o filă la dosarul prostiei: numai apa este mediul ideal de solvare a tuturor substanţelor vieţii, neutră din punct de vedere chimic, având şi proprietatea de a-şi mări volumul în starea de agregare solidă, fiind singura compatibilă cu structura biologică. De asemenea, nu este de mirare că tot misologii nu înţeleg că apa este doar o condiţie necesară stării biologice şi nicidecum suficientă pentru existenţa acesteia, întrucât nu se poate concepe o ordine funcţională, mai ales hipercomplexă, fără intervenţia HiperGândirii creatoare – consecinţa Nousului Suprem, Unul şi Acelaşi cu Tatăl Ceresc.
Încercările actualilor cercetători (în „ape tulburi”!) de a găsi viaţă pe alţi aştri, se sprijină pe tot felul de argumente, cum ar fi prezenţa unor cantităţi mici de metan în atmosfera astrului respectiv. Astfel, aceştia afirmă că nu poate exista metan fără ca el să provină din materie bioorganică! Fireşte că nu este greu să faci afirmaţii, chiar dacă acestea ţin de domeniul ignoranţei şi al inepţiei în general. Chimia îi contrazice fără echivoc pe aceşti „cercetători”, care dau dovadă de o fantezie „demnă” de oameni aflaţi sub influenţa substanţelor halucinogene:
C + O2 → CO2 ΔH0 = -393,51 kJ/mol
CO2 + 2H2 → CH4 + O2 ΔH0 = -74,90 kJ/mol
Se ştie că Evoluţia biologică are drept postulat, pe care se sprijină, AUTORITATEA ABSOLUTĂ A INFERIORULUI NATURAL ÎN FAŢA SUPERIORULUI NATURAL, adică tot ceea ce este în natură superior, e rezultatul a ceea ce este inferior! Deci, inferiorul în natură, este mai presus decât superiorul ! Asta da, logică !!
În antiteză cu teoria la modă de apariţie a omului pe Terra prin evoluţia fără Logos – evoluţionismul, vom reda în continuare adevărul cu privire la originea omului, având la bază cele trei criterii: logica, metoda inducţiei şi experimentul.
Desigur, oricâte explozii mentale au existat (şi vor mai exista), care au dat naştere la tot felul de teorii lipsite de logică şi de orice fel de experiment real, o singură Carte este infailibilă şi demnă de luat în seamă cu privire la originea lumii şi a vieţii. Doar această Carte NU are un autor (sau un grup de autori), aşa cum are orice carte, fie beletristică, ştiinţifică, filosofică, religioasă, sau ocultistă. Această Carte este o îmbinare, o compilare, atât conţinutul, cât şi compilarea neputând avea decât origine divină: A nu fi de acord cu acest adevăr incontestabil, ar însemna ca dilema să fie şi mai profundă, pentru că este mai greu de conceput ca un număr mare de persoane să cadă de acord spre a scrie o astfel de istorie, decât că unul le-ar fi furnizat materialul... Semnele adevărului ei sunt atât de izbitoare şi de neimitat, încât inventatorul ar fi trebuit să aibă un caracter mai uimitor decât eroul. (L-am parafrazat pe Jean Jaques Rousseau).
Referitor la rolul şi poziţia omului creat de către Dumnezeul Absolut, Acesta afirmă: Voi face (un) adam care să-Mi semene... (Geneza 1.26). În limba ebraică, în care a scris Moise(h), referitor la om, există următoarele explicităţi: adam – om creat; enos – om reprodus (biologic); îş – bărbat; îşa – femeie; eυà – viaţă (dătătoare de viaţă). De asemenea, tot în ebraică, Dumnezeul Se numeşte: Yahweh El-Ohim/Elohim Yahweh, primul reprezentându-L pe Dumnezeul Abstract, iar al doilea reprezentându-L pe Acelaşi Dumnezeu ca Reveleţie: Îngerul lui Yahweh. De aceea, când vorbeşte ca Revelaţie, Se adresează prin EU, iar când vorbeşte ca Dumnezeu Absolut, Se adresează prin EU, EL-EU. Această din urmă adresare este înlocuită de către traducători cu: noi, (al) nostru, în scopul justificării „Sfintei Treimi”, denumită de către sectele moderne „Trinitate”. Exprimarea Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră (aşa cum se găseşte înscrisă în orice traducere – Geneza 1.26) este deja împământenită şi uzuală pentru orice comparaţie banală, care nu are nici o legătură cu raportul om-Dumnezeu. Vom analiza şi acest aspect în lumina adevărului.
Cuvântul chip, în ebraică, nu are singular, pentru că chipul nu poate avea caracter static, ci numai dinamic. Dacă ar fi să ne referim la chipul omului, acesta este diferit atât intrapersonal (de la naştere la bătrâneţe), cât şi interpersonal (de la individ la individ). Dacă ar fi să ne referim la Chipul Dumnezeului, Acesta este abstract (imperceptibil) pentru Yaweh El-Ohim şi exclusiv dinamic pentru Elohim Yahweh. Cât priveşte asemănarea, ea se referă exclusiv la scopul şi rolul omului creat: liber, independent în gândire, capabil de a comunica la nivelul nous-ului şi de a lua hotărâri avantajoase pentru sine şi neostile pentru semeni.
Deci, asemănarea omului creat cu Dumnezeul Creator nu reprezintă congruenţă, ci doar similitudine – o asemănare limitată!! Ceea ce este imperios pentru omul interesat de Mesajul divin constă în înţelegerea acestuia şi nu în interpretatrea lui subiectivă. De aceea, în cele ce urmează, vom prezenta explicit conţinutul Mesajului biblic privitor la om, până la căderea sa în păcatul de moarte.
Creatorul, după ce a pregătit condiţiile de mediu – Edenul, l-a creat pe om din ţărâna pământului, din care crease tot regnul bioorganic. Referitor la noţiunea de ţărână a pământului, trebuie să precizăm că interpretarea acesteia în mod pueril, a generat numeroase doctrine false în interiorul bisericii creştine, despre care Iesus şi apostolii Săi au profeţit întocmai (Matei 24.24; 2 Petru 2.1-3 etc.). Ţărâna pământului reprezintă pământul prelucrat, denumit în Scriptură pământ înroşit, aşa cum argila devine prin prelucrare la foc. Încercările unor „savanţi” de a explica că pământul „roșu” ce a stat la baza structurii materiale a lui Adam, ar fi un pământ anume, de culoare roşie, existent într-o anumită zonă terestră, constituie o inepţie – consecinţa firească a ignoranţei crase. Culoarea roşie, verde, galbenă etc. a unui pământ zonal depinde de oxizii metalici existenţi în acel pământ şi nu constituie, practic, nimic în determinarea structurii bioorganice hipercomplexe a trupului uman !
Adam este denumirea ebraică a omului creat, spre deosebire de enos, care înseamnă om reprodus (aşa cum arătam mai sus) şi, din acest motiv, primii doi oameni şi Omul Iesus sunt denumiţi adami (Geneza 5.2; 1 Corinteni 15.45). În concepţia ignoranţilor, care ştiu doar că adam înseamnă „scos din pământ roşu”, ar trebui şi Eva şi Omul Iesus să fie prelucraţi din acelaşi tip de material, dar nu este nici pe departe aşa. Eva, ca trup anatomic, este consecinţa prelevării din structura anatomică a lui Adam, fiind astfel creaţie (nu reproducere !), iar Omul Iesus este, de asemenea, creaţie (Ioan 1.14), ca germen – dezvoltat ulterior ca orice om reprodus ! Creatorul, când ne-a transmis cunoştinţa prin savantul adevărat – Moiseh, ne-a informat că toată structura materială a trupului adamic se regăseşte în scoarţa terestră. Dar acest „material” trebuia prelucrat prin creaţie şi nu orice fel de creaţie, ci una hipercomplexă. Fireşte că numai un retardat poate accepta ideea că o structură hipercomplexă vie şi autonomă este rezultatul nimănui !
Ceea ce trebuie cunoscut neapărat constă în faptul că Edenul vine din eternitate şi pleacă în eternitate, pentru că în Împărăţia Dumnezeului Etern nu se poate vorbi de un început propriuzis sau de un sfârşit propriuzis, ci doar despre o extrapolare la timp. Observăm, deci, că în cadrul Împărăţiei eterne fiinţează o Împărăţie „proiectată” pentru o mie de ani, odată cu decizia de creaţie a Universului material (antisimetric), în urma căderii primului înger – Lucifer (Apocalipsa 12.7, 8). Edenul pregătit pe Pământ tuturor îngerilor care l-au urmat pe Drakon, în vederea iertării acestora prin acordarea unei a doua şanse, constând în întruparea lor biologică – prin care li s-a şters din memorie păcatul originar (ceresc) şi li s-a dat voinţa şi înfăptuirea (Filipeni 2.13) – a fost oferit primului adam, pe care Creatorul l-a aşezat în Grădina sădită de către Sine (Geneza 2.8, 9), ce urma să devină MODEL pentru întreg Edenul cuprins între cele două tropice, pe toată latitudinea Pământului (uscatului), unde natura ar fi oferit desfăşurarea legică a fenomenelor atmosferice şi climaterice în general.
Eternul (Yahweh) a decis, aşadar, după ce a pregătit Astrul terestru pentru existenţa umană, ca primii îngeri căzuţi (din Cer) să fie întrupaţi în structură terestră, organizată superior, hipercomplexă, întâi Adam şi apoi, din Adam, Eva. Îngerul Etern (Elohim Yahweh), adică Yahweh El-Ohim Revelat, Acelaşi cu Mesyah sau Cristos, a poruncit omului–pereche următoarele: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste toată fauna ...peste toată vegetaţia*, care vă va sluji de hrană (Geneza 1.28, 29).
[*Odată cu reluarea vieţii după Potopul lui Noe, Dumnezeul nu i-a impus omului restricţii privitoare la hrănirea sa din regnul animal şi vegetal (Geneza 9.3, 4)]
Omul, aflat în Grădina Edenului, avea, deci, o misiune şi anume stăpânirea naturii, care, fireşte, nu putea fi realizată fără cunoaştere: Eternul Dumnezeu (Yahweh El-Ohim) l-a aşezat pe om în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească (Geneza 2.15). Nimic complex nu se poate lucra fără cercetare şi cunoaştere, sensul de a păzi grădina din Eden nefiind ca cel de astăzi. Fiare agresive nu erau, oameni de nici un fel nu erau. Păzirea grădinii consta în dirijarea creativă a acesteia de către om, ca urmare a asemănării sale cu Dumnezeul Creator şi extinderii calităţii acesteia la întregul Eden dintre cele două tropice, aşa cum arătam mai sus.
Această Grădină reprezenta doar biotopul care mai târziu urma să se numească Ţinutul dintre râuri – Mesopotamia. Deci, primul pas al omului era necesitatea cunoaşterii, pentru a putea împlini calitatea de stăpân al planetei, pentru a fi roditor.
Al doilea pas ce trebuia făcut, în urma poruncii divine, era reproducerea trupurilor în care alţi îngeri, căzuţi şi necăzuţi, urmau a se întrupa. Observăm, dar, că până la căderea în păcatul de moarte, adică până în momentul alegerii fatale, omul-pereche nu făcuse încă acest pas.
Dumnezeul îi crease pe cei doi adami din „ţărână”. Deci, aceştia erau biologici, dar gloria lui Dumnezeu era peste ei, nefiind goi (dezbrăcaţi), ca după căderea lor în păcatul morţii. Această îmbrăcăminte peste trupul biologic era, fizic, haina de lumină, din fotoni şi bosoni. Ea ar fi căzut de pe trup odată la doi ani şi n-ar mai fi existat un chin şi o pacoste, echivalentă cu plăcerea de câteva clipe. Dar, omul creat era în faţa unei decizii personale: viaţa sau moartea. El fusese înştiinţat de posibilitatea înfruptării din oricare pom din grădină, inclusiv din pomul aflat în mijlocul acesteia, care era POMUL VIEŢII. De asemenea, fusese înştiinţat că dacă mănâncă din rodul acestui Pom, are viaţa nemuritoare, dar dacă mănâncă din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, va avea viaţa muritoare, chiar din acel moment! (Geneza 2.16, 17). Pomul vieţii, din punct de vedere natural, era un pom obişnuit, fără nici un fel de atracţie, având, însă, cel mai „caloric” fruct dintre toţi. Pomul cunoaşterii binelui şi a răului era tot un pom obişnuit, care, însă, era cel mai arătos, prin fructul său dulce, dar şi amar !
Traducerea versetului 2.25 coroborată cu cea din versetul 3.7, din cartea Genezei, este cel puţin bizară, pentru că ea nu face altceva decât să întărească predica Diavolului în faţa Evei! (Geneza 3.5). În condiţiile poruncii imperative a lui Dumnezeu către omul creat: ...Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l... (Geneza 1.28), este cel puţin absurd să admiţi că Biblia – Logosul scris al Creatorului ar fi transmis un mesaj de genul: Bărbatul şi femeia erau goi şi nu le era ruşine (v. 2.2), în condițiile în care tot aceeași carte relatează: Dumnezeul l-a creat pe om după Chipul Său (v. 1.27). Dumnezeul (Îngerul Yahweh din Eden) nu era gol !! Cei doi adami – îş (bărbatul) şi îşa (femeia) erau ca îngerii, având, deci, pe ei haina de lumină, care a căzut odată cu hotărârea bărbatului de a încălca preceptul primit de la Yahweh, prin care fusese înştiinţat de fatalitate în cazul acceptării rodului pomului cunoaşterii binelui şi a răului. Aşa cum ştim, Adam a refuzat viaţa prin a nu-L crede pe Creator, devenind astfel purtătorul motivului morţii, adică al păcatului de moarte. Dacă L-ar fi crezut pe Creator, ar fi acceptat viaţa şi ar fi devenit astfel purtătorul motivului logicii – consecinţa Logosului. Cât de simplă ar fi fost înfruptarea dintr-un pom, decis a fi smochinul (Apocalipsa 22.2), al cărui fruct are gustul cel mai plăcut: dulce-acrişor, ce simbolizează pentru trupul uman hrana cea mai asimilabilă, constând în principal din oligozaharide. Nu hrana materială era însă vizată în alegerea opţională a lui Adam, ci credinţa sau necredinţa în Logosul Creatorului ! Adam şi Eva l-au crezut, însă, pe Diavol, venit, culmea, şi într-un chip hidos, de şarpe !
Interpretatrea subinfantilă că Adam ar fi fost pedepsit de către Dumnezeu pentru voinţa de a cunoaşte, mâncând dintr-un măr (!), îşi are explicaţia exact în caracterul adamic: credul, superficial, misolog, duadismofil (adept al „unităţii” binelui şi a răului). În mijlocul Grădinii se afla Pomul vieţii, iar undeva pe aproape se afla pomul morţii. Dumnezeul NU i-a interzis omului creat din ţărâna pământului să mănânce din pomul din mijlocul grădinii (cum afirmă femeia în faţa Diavolului) şi nici că acest pom ar fi fost un măr (cum afirmă tradiţionaliştii), pentru că mărul este chiar pomul care Îl simbolizează pe Elohim Yahweh (Îngerul Eternului), aşa cum se găseşte relatat în aceeaşi Biblie!
Viaţa, în raport cu omul, apare, ca noţiune, pentru prima oară chiar în grădina Edenului, odată cu „instituirea” Pomului vieţii de către Creatorul lumii şi al vieţii, pentru ca apoi să reapară, altfel, odată cu ieşirea omului de sub Autoritatea Dumnezeului Suprem. Desigur, viaţa, ca orice noţiune filosofică, a atras după sine, pe parcursul existenţei umane, concepţii diverse. Astfel, după naşterea primilor săi copii, Adam a denumit-o pe îşa – soţia sa: viaţă, deoarece a văzut că ea dădea naştere la viaţă ! În ebraică (după cum este relatat de către Moiseh), acest cuvânt este evà, iar în greacă, ζωη (zoè). Observăm că Adam, primul îş (bărbat), o vede pe prima îşa (femeie) drept născătoarea vieţii, elaborând astfel, practic, prima concepţie despre viaţă a omului despărţit de Creator şi de înţelepciunea Sa, concepţie preluată de întreaga generaţie născută din primii enoşi (oameni muritori), sub diverse forme, fie de către religiile păgâne, fie chiar de către religia creştină, de mai târziu. În acest precept, nu este de mirare că mitul babilonian, ca şi religia creştină – ortodoxă şi catolică, au în concepţia lor pe mama lui Dumnezeu, alias zeiţa Tiamat, respectiv Maica domnului – pururea fecioară ! (A nu se confunda cu fecioara Miriam – cea care a fost aleasă de Dumnezeul Atotputernic să zămislească Trupul de jertfă al lui Mesyah, prin care am fost mântuiţi !). Identificarea existenţei biologice cu VIAŢA, ca umare a despărţirii omului de Creatorul Absolut, constituie vederea greşită a lui Adam şi a tuturor celor care au rămas în acesta. Faptul că atât cel dintâi adam, cât şi urmaşii acestuia, au acceptat viaţa propriuzsă – zoè – ca fiind femeia născătoare, în antiteză cu Dumnezeul Vieţii, nu constituie un motiv major care să ne împiedice a nu înţelege că adevărata viaţă este zoè, în contrast cu bios – care reprezintă doar existenţă biologică (efemeră) şi nimic altceva! Iesus a spus: Eu sunt... Adevărul (he Aletia) şi Viaţa (he Zoè) – (Ioan 14.6), şi nu a spus niciodată că este bios ! Cuvântul ζωηρος (zoeròs), care înseamnă viu, confirmă categoric că VIU este cel ce are viaţa în sine (zoè) şi nicidecum cel care deţine doar viaţa congruentă cu durata de existenţă a proceselor biochimice ale corpului adamic (bios), ceea ce atestă incontestabil că Viaţa este numai la Dătătorul vieţii şi, din acest motiv, pentru a beneficia de viaţă, aceasta trebuie căutată la Sursa inepuizabilă şi nu la starea biologică, unde se găseşte doar ca element de viaţă.
